Francoise Choay studiaza in
cartea sa “Alegoria patrimoniului” modul in care a evoluat conceptul de
monument si de patrimoniu in sensul constientizarii rolului sau in cadrul
societatii si civilizatiei unei tari, si mai mult decat atat, ea face o distinctie
clara intre monument si monument istoric. Problema integrarii atat a
monumentului istoric in cadrul orasului contemporan a devenit o problema tot
mai discutata in zilele noastre in special in contextul propagarii unui stil
international. Din punct de vedere estetic monumentele ar trebui sa fie
reperele noastre in creatie, iar ca specialisti in domeniul urbanismului, este
de datoria noastra sa le punem in valoare si in acelasi timp sa le integram. Este
nevoie de intuitie, cum spunea si autoarea pentru a crea in sens estetic dupa
maestia secolelor trecute, dar modul in care abordam o integrare are nevoie de
mult tact si intelegere a contextului in care a trait acel monument.
In cele ce urmeaza voi
descrie o parte din ideile expuse in cartea doamnei Choay, cu referire la modul
de abordare al monumentului in gandirea engleza si cea franceza la sfarsitul secolului
al XIX- inceputul secolului XX, si rolul estetic - functional al orasului ca
monument.
De-a lungul timpului s-a
dezvoltat ideea de pastrare a monumentelor arhitecturale din antichitate pana
in baroc, ca veritabile exemple de luat in considerare in procesul de creatie
artistica, erau un fel de stacheta la care trebuia sa te raportezi si pe care
sa incerci sa o intreci, dar incepand cu secolul al XIX, odata cu revolutia
industriala, s-a produs o ruptura iremediabila in care s-a constientizat o separare
a mentalitatilor. Ideea de frumos s-a schimbat, urbanizarea s-a produs intr-un
ritm de necontrolat, iar arhitectul sau urbanistul a pierdut inspiratia de
factura veche. Si atunci, reorientarea sa in conceptul frumosului, pune
monumentul intr-o opozitie. Se merge pe ideea de contrast, in care monumentul
cunoaste o “confruntare cu lumea noua”, si o “noua determinare temporala”. Ceea
ce urma sa se construiasca dupa revolutia industriala era menit sa se detaseze
total fata de monumentul istoric. In Franta si Anglia aceasta era industriala a fost primita diferit cu referire la monumentulul istoric. Daca Franta
imbratiseaza ideea de progres si modernitate, atunci tinde sa propovaduiasca o
mentalitate muzeologica a valorilor sale nationale. Iar in ideea de restaurare
Viollet Le Duc sustine o idealizare a monumentelor, si aducerea lor la o stare
noua, nu cea initiala. Anglia este mai nostalgica, desi paradoxal, acolo incepe
boom-ul industrial, sustine ideea de “revival” prin vocea lui William Morris,
care crede intr-o intoarcere la manufactura, iar in privinta monumentului, ei
(englezii) il considera purtator de placere, cunoastere si are valoare de
rememorare, si pe care il integreaza in cotidian. Aici apare ideea de
integrare.
Monumentele in sine constiuie
marturii ale artei, ale esteticului, indiferent de modul in care au fost
abordate si integrate in societatea moderna. Problema si impasul arhitectilor
si urbanistilor se pune dupa era industriala, cand imaginea orasului
contemporan suferise mari modificari. O parte din monumente au fost distruse in
aceasta perioada, sub pretextul igienizarii si sistematizarii, ca in cazul
Parisului Haussmanian. Si atunci se dezvolta problema antinomiei intre trecut
si prezent, spune Francoise Choay. Un trecut istoric si un prezent istorial (in
curs de a scrie istorie). Autoarea constata ca “progresul tehnic al orasului
contemporan modeleaza lumea “, el confera spatiului urban o intindere si o
scara fara precendent, si ii atribuie noi fucntiuni printre care placerea
estetica nu pare sa-si mai gaseasca locul.
In timp ce Ruskin condamna
civilizatia morala contemporana, el face o distinctie intre orasele vechi (aici
apare ideea de monument la o scara mai larga- orasul monument care induc o
stare contemplativa si de rememorare) si cele noi (marile metropole fara
identitate istorica- lumea noua, cum era considerate America sau Australia). Pe
de alta parte, Camillo Sitte, un alt autor citat de Fracoise Choay, pe care
nu-l condamna pentru ideile sale usor paseiste, este singurul care incearca sa
ofere modele de referinta din perioadele evul
mediu pana in baroc, pentru
spatiile publice si ansamblurile urbane, incearcand sa le evidentieze importanta in afectivul
colectiv, dar mai ales estetica. Atfel el ofera o serie de principii de estetice
pentru a contraveni “uratenia orasului contemporan”, provenita din practica
urbanismului modern devenita mai mult o chestiune tehnica. In urma analizelor
sale morfologice carora orasele vechi isi datoreaza frumusetea, el ajunge la
principii precum: inchiderea, asimetria,
diferentierea, articularea spatiilor, toate acestea lucrand la nivel
perceptiv.
Choay recunoaste ca aceste
principii raman valide de-a lungul secolelor si sunt aplicabile in mod diferit
in functie de dimensiunea temorala, spatiala si antropologica. Autoarea isi
exprima dezaprobarea si condamna chiar imitatia, enuntand ca singura modalitate
prin care urbanismul contemporan poate atinge maestria secolelor trecute, este
printr-o analiza rationala.
Orasele vechi sunt deci, o
sursa de inspiratie la nivel de principiu, in sensul esteticii si a
sensibilitatii fata de scara umana, dar ele sunt in continuarea niste organisme
vii, marturie a civilizatiilor trecute, prezente si viitoare, intr-o continua
dinamica, ele neputand fi tratate precum obiectele de muzeu. Integrarea noului
cu vechiul sau invers,va ramane o
problema perpetua cu cat privim spre viitor, dar nu
trebuie sa uitam ca : “Putem trai fara [arhitectura], ne putem adora Dumnezeul
fara ea, dar fara ea nu ne putem aduce aminte.”(capitolul VI “The lamp of
memory”, din cartea Seven Lamps of architecture, Ruskin).
Bibliografie:
v
“Alegoria
Patrimoniului”, Francoise Choay, editura Simetria,1998, Bucuresti;
v
“Pentru
o antropologie a spatiului”, Francoise Choay, editura Biblioteca Urbanismul seria noua, 2001, Bucuresti;